joi, 30 octombrie 2008

Si totul incepe sa redevina la normal...

Am reparcurs aceiasi pasi, doar ca acum speram intr-o recuperare mai accelerata, eram departe de casa, aveam doar 2 saptamani pentru a ma recupera in urma operatiei incat sa fac fata drumului inapoi spre casa.
Incet incet am reinceput sa ma misc, imobilizarea in astfel de conditii poate insemna rani ce greu se vor vindeca, asadar din doua in doua ore eram intorsa pe cate o parte, era o intreaga inginerie, un intreg procedeu menit sa nu imi provoace suferinte inutile, cu toate astea de fiecare data se lasa cu urlete si suspine, uram acel moment al zilei, vroiam doar sa fiu lasata in pace, imobilitatea imi asigura doza necesara de liniste. Curand au inceput migrenele, dureri cumplite de cap dar care curand au inceput sa se estompeze. Acum, la aproape 3 saptamani de la interventie, nu pot spune ca au fost imbunatatiri spectasculoase dar existata, destul de mici e adevarat, dar s-a vazut ceva in plus mai ales pe partea senzitiva.E prea devreme .... Oricum, nu regret ca am fost si m-as duce iarasi fara nicio ezitare, deoarece consider ca sunt datoare sa incerc orice noua procedura care apare si care m-ar putea ajuta, chiar daca aceasta este inca in stadiul de testare, iar daca nu m-as fi dus as fi regretat Dupa 14 zile au considerat ca sunt apta pentru a intra in programul de recuperare ce cuprindea masaj chinezesc cu un fizioterapeut chinez pe nume Lance, un baiat extraordinar pe care il voi purta in suflet pentru mult timp de acum inainte, acupunctura cu o doctorita ce studiase 8 ani aceasta tehnica, ridicarea pe verticalizator …, dar conditiile si logistica, infrastructura unde se desfasurau aceste activitati era una precara, saracacioasa, sumara. In ciuda interesului depus de personalul clinicii ca lucrurile sa mearga intr-o ordine cat mai fireasca diversele neajunsuri nu justificau absolut deloc costurile de tratament si cazare!
PS. Sa va spun sincer nu eram pregatita moral si fizic am retrait totul din momentul accidentului. Erau dureri pe care nu le as putea descrie in cuvinte..
Oare de ce trebuie sa trec prin asa ceva.

luni, 20 octombrie 2008

Povestea operaţiei mele din China!


“În luna septembrie a anului 2007, luam prima dată contact cu clinica Xi Shan din Beijing”, îşi începe povestea Mirela Eftemie. Tânăra de 30 de ani a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile în urmă cu doi ani, după ce a suferit un accident de motocicletă. Nu s-a lăsat însă învinsă de soartă, a luptat şi a reuşit să strângă banii necesari unei operaţii în China, de implant cu celule Stem. Mirela s-a întors recent de la operaţie cu speranţa, mai aprinsă ca niciodată, că va putea merge din nou.
“Am crezut că sunt pregătită pentru o astfel de operaţie, dar după ce m-am trezit din anestezie m-am simţit exact ca şi după accident.

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun, să încerc să mă conving că totul va fi bine”, mărturiseşte tânăra. Pe 16 septembrie, s-a urcat în avion cu destinaţia Beijing, China.

După un zbor chinuitor, de aproape 20 de ore, a ajuns în oraşul consi-derat de mulţi pacienţi “Mecca vindecărilor miraculoase”. S-a dus direct la clinică. “Am ajuns undeva la periferia Beijingului. Eram debusolată din cauza schimbării de fus orar, eram obosită, iar când am văzut clinica am clacat! Nu îmi venea să cred că e spitalul mult visat. O combinaţie de spital românesc de provincie cu un spital militar comunist. Mirosea a sărăcie, a mâncare ieftină, şi mizerie”, ne povesteşte Mirela.

222177_1foto.jpg A trecut însă peste tot, mai ales că în spital a întâlnit alte 8 familii de români, cu care s-a împrietenit. “Ei m-au avertizat că mă aşteaptă cinci zile de foc, cu analize şi teste complexe, foarte dureroase, înainte de ope-raţia propriu-zisă. Îmi simţeam inima în gât”.

Cu o zi înaintea implantului, buletinul de analize a venit însoţit de un raport. O veste destul de grea pentru Mirela, care a înspăimântat-o şi mai rău: exista o pro-blemă cardiacă. “M-am speriat. M-au pus să semnez că sunt conştientă că inima mea putea să se oprească pe masa de operaţie. Am semnat, doar nu era să dau înapoi după ce m-am luptat atât!”, continuă Mirela.

222179_3foto.jpg Operaţia mult aşteptată, visul pentru care a luptat Mirela, a decurs bine, chiar dacă durerea a fost uneori insuportabilă.I-au fost implantate un milion de celule olfactive şi două milioane de celule embrionale în coloană.

“Sincer, acum îmi simt picioarele, foarte puţin, şi doar uneori, dar schimbări sunt! Stiu că după ce se va vindeca tăietura, mă voi putea apuca de recuperare şi atunci rezultate vor fi! Mai am de strâns nişte bani, deoarece recupe-rarea pe care o necesit atât de mult are loc în Franţa. Sper să reuşesc să-mi duc visul până la capăt, să reuşesc să-l conving pe Dumnezeu că mai merit o şansă”, a încheiat Mirela, bătând cu mâinile pe mânerele căruciorului, parcă încercând să-şi găsească noi resurse de curaj.

A făcut mai multe tipuri de terapii

222180_4foto.jpg Până la operaţie, dar şi după, Mirela Eftemie a trecut prin diverse programe medicale:

“Făceam electrostimulări cu ace în muşchi. Aşa îmi testau energia reziduală rămasă. Este un proces foarte dureros. Apoi am făcut acupunctură tradiţională. Am făcut şi terapie cu bioenergie, cu un doctor pe care l-am numit “doctorul Durere”, pentru că te strângea cu mâinile foarte tare de locurile corpului pe care voia să le trateze”, îşi aminteşte Mirela, ducându-şi mâna pe abdomen, retrăind momen-tele acelea.

Sursa; Clik
http://www.click.ro/Special/povestea-operatiei-mele-din-china

vineri, 10 octombrie 2008

Intoarcerea din China...!

Mirela se intoarce diseară din China, de la operaţie. După eforturi susţinute şi complicaţii apărute in timpul operaţiei, Mirela se intoarce acasă, cu materialul necesar implantat pentru a-şi incepe recuperarea locomotorie. Toţi aşteptăm acum cu sufletul la gură ziua in care va păşi din nou, pe picioarele ei. TOŢI. Toţi cei care ne-am implicat, toţi cei care au participat, toţi cei care au contribuit, toţi cei care au dat povestea mai departe, toţi cei care ne-au urmărit. Toţi aşteptăm acea zi, in speranţa că va veni a.s.a.p.

Diseară ne adunăm iar, vreo 50 de bikeri cel puţin, să o intimpinăm pe Mirela la aeroport. Ea nu-şi imaginează că vor fi atiţia, deci vă daţi seama distracţie. Din nou, oamenii se adună pentru a face un gest frumos pentru Mirela. Fata asta a trecut prin multe, este epuizată insă foarte curajoasă. Are nevoie de noi, de incurajările noastre, de gindurile noastre bune, de prezenţa noastră. Aşa că diseară la 22:00 ne adunăm la Arcul de Triumf, pentru a merge la aeroport. Cine mai doreşte, e binevenit să ni se alăture. Abia aştept s-o văd sincer... De aici incepe o luptă grea şi intensă pentru ea, are nevoie de tot sprijinul nostru.

Scriu acum aceste cuvinte pentru că mi-aduc aminte cu o căldură plăcută in piept de toate evenimentele. De nopţile nedormite, de discuţiile pentru sponsorizări şi pentru mediatizare, de teama că o să fie un fiasco, de hohotele de ras incercand să scoatem o idee originală pentru Motocab, de frica din seara licitaţiei, de aşteptările noastre umile. Noi ziceam că şi o mie de euro dacă strangem şi suntem fericiţi. Cand număram banii şi nu se mai opreau milioanele, recunosc, au inceput să ne tremure mainile, nu ne venea să credem. A fost divin momentul.

Scriu acum aceste cuvinte şi din cauza comentariilor din ultima vreme, conform cărora cică profit de suferinţa unor oameni pentru a-mi face reclamă. Vă mai intreb o dată acum, ce publicitate mi-am făcut eu? N-am avut nevoie de evenimente ca să mă impun sau ca să imi impun un punct de vedere, niciodată. Auzisem că domne' o fac pentru realizări personale. Dumnezeule, realizează cineva cat de bolnav trebuie să fii ca să spui aşa ceva? Aveţi idee ce inseamnă bucuria aia sinceră că ai ajutat pe cineva? Aveţi idee ce sentiment e acela de a fi reuşit un lucru de asemenea proporţii? Nu suport, sincer, toţi tastaturiştii care stau cu mainile in fund şi aruncă cu noroi in alţii care chiar fac ceva. Mă dezgustă cei care nu mişcă un deget să ajute pe cineva, da-n schimb ii acuză pe cei care chiar fac ceva c-o fac ca să se pună bine cu restul lumii. Voi, cei care aveţi impresia că am făcut-o pentru show off, sunteţi nişte defecţi, literalmente nişte defecţi, pentru că nu vedeţi imaginea de ansamblu.

Şi hai să vă mai spun o chestie, chiar dacă aş fi făcut-o pentru show off, cine a beneficiat cel mai mult din asta? Nu Mirela, de exemplu? Nu e ea care a primit banii pentru operaţia care ii poate aduce viaţa inapoi? Mai contează altceva? Vă spun eu că nu.

Le mulţumesc tuturor celor care s-au implicat, indiferent de riscuri. Le mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat, fără ei nu am fi reuşit asta. Mulţumesc comunităţii moto, care există atunci cand vrea. Şi le mulţumesc şi celor care au impresia că am făcut asta pentru binele meu propriu şi personal. intr-adevăr acum am o vilă in Caraibe, un Bentley jos in parcare şi multe diamante şi ţoale de la YSL in garderobă. intr-adevăr acum sunt mare şefă intr-o corporaţie multinaţională şi invart afaceri de milioane, pentru că am ajutat-o pe Mirela să strangă banii pentru implantul de celule stem. Şi le mulţumesc acestor defecţi pentru faptul că m-au făcut să-mi pun şi eu intrebarea asta: Oare de ce am făcut-o?

Pană nu experimentezi senzaţia asta de bucurie faţă de bucuria altuia, nu ai să inţelegi. Pană nu te zbaţi şi realizezi ceva, nu inţelegi. P?nă nu renunţi la ideea că te privesc şi alţii, nu ai să inţelegi. Niciodată să nu lăsaţi ideea de "mă vede o lume intreagă" să vă afecteze acţiunile, pentru că atunci acţiunile nu mai au sorţi de izbandă. De ce? Pentru că devine atat de important să impresionezi publicul incat pierzi din vedere obiectivul principal, şi anume acela de a ajuta un om. Am văzut cazuri, aşa că răman la convingerea că am făcut-o de bunăvoie şi nesilită de nimeni, pentru că pur şi simplu am vrut s-o ajut. Da, mă simt mai bine cu mine insămi şi, mai presus de toate, Mirela s-a operat la coloană şi are speranţa că va merge din nou, intr-o zi.

O parte din mine speră că dacă voi fi vreodată intr-o situaţie asemănătoare, să am norocul ei de acest tip de oameni. Fie că credeţi sau nu, incă mai există oameni care fac bine pentru că vor să facă bine. Pesimiştilor. Continuaţi să gandiţi aşa, in cutie, noi continuăm să adunăm momente de neuitat...

(Raluca)

joi, 9 octombrie 2008

Si a sosit si ziua externarii...


Au trecut 3 saptamani cat 3 luni, cu bune si rele, conditia mea fizica si medicala permitea acum sa ma ridic din nou in scaunul cu rotile, sa ma misc prin spital, sa ma bucur de toamna timpurie in gradina spitalului printre lastarii de bambus.( ajutata ca nu am voie pana nu se prind muschii, se inchide taietura, de abia mi au scos firele)  Eram infometata si satula de mancarea chinezeasca, complet nesatioasa pentru un european obisnuit cu supe si ciorbe.In ultima zi a sederii mele la clinica mi s-a permis sa parasesc incinta spitalului pentru un tur al Beijingului. Astfel am avut sansa unica sa vizitez stadioanele Olimpice…si am ramas puternic impresionata de cele vazute, de civilizatia si cultura chinezeasca, de contrastul dintre luxul down town-ului si saracia si cenusiul periferiei, un amestec de orient si occident cu zgarie nori si pagode, un model de comunism ce a adus China in topul celor mai dezvoltate natii, cu un avant economic exploziv, discrepanta dintre bogati si saraci fiind imensa... Dupa exact 3 saptamani de la venirea noastra in Beijing si dupa testele post operatorii am fost externata…….. am simtit o bucurie imensa si o eliberare. Paraseam un spital care a insemnat pentru mine speranta

Drumul de intoarcere spital aeroport...!






Peste 24 h voi fi in Romania...vreau ciorba....

miercuri, 8 octombrie 2008

Imagini din Bejing..























Si pentru ca ajunsesem pana aici am facut turul orasului ...maine plecam acasa...vreau sa vad cum ma simt iar daca pot sa calatoresc...Uf!