vineri, 12 februarie 2010

Ai rabdare. timpul este stabilit de Dumnezeu!


Imi aduc aminte, cred ca in orice moment al zilei..rezultatele cumplitului accident. Si poate pentru unii, este un simplu accident.Pentru mine va spun ca nu e unul simplu.Este ceva ce nu poate fi descris in cuvinte, e ceva ce iti distruge corpul, iti distruge visele, iti distruge cariera, iti distruge familia...
Dintr-un om normal..ajungi o leguma, depinzi in totalitate de cineva;
Ai vrea sa mergi..dar nu poti (pentru ca medicul ti a spus ca nu vei merge niciodata)
Ai vrea sa te intorci in pat ...dar nu poti (ptr ca mi am pierdut din functii)
Ai vrea sa te imbraci ........dar nu poti ( pentru ca mobilitate nu te lasa)
ai vrea sa stai mai mult in scaun....dar nu poti ( pentru ca nu mai ai echilibru si te scurgi ca o leguma de pe scaun)
Ai vrea sa iti faci baie....dar nu poti..( nu intri pe usa de la baie cu carutul, nu poti sa te transferi in cada)
Ai vrea sa folosesti WC ..dar nu poti...( pentru ca organismul tau e paralizat, te sondezi ...s-au stai cu o punga atarnata toata viata; ..)
Ai vrea sa iesi afara.....dar nu poti...(pentru ca liftul, treptelescarii, rampa...sunt doar pentru cei sanatosi)
Ai vrea sa iesi afara.....dar nu poti...( pentru ca e viscol, ploua, baltoacele iti ajung la picioare)
Ai vrea sa iesi la scoala..sa te recalifici....( dar cine sa te duca zilnic...sau in weekend, sau la examene..)
Ai vrea sa mergi la recuperare....dar nu poti( pentru ca ai nevoie zilnic, iar la spital nu poti zilnic....)
Ai vrea sa poti circula cu mijloacele de transport..dar nu poti...(pentru ca multi soferi nu se complica sa te ajute ....sa coboare rampa..)
Ai vrea sa mergi intr-o statiune de recuperare...dar nu poti..( pentru ca desi scrie in lege ca ai dreptul...nu primesti nici un bilet gratuit,..iar cu chirie nu iti permiti..)
Ai vrea sa intri intr-un magazin ...dar nu poti...asa ca astepti persoana care te insoteste afara, unde esti confundat cu un cersetor)
Ai vrea sa ai prietenii...dar nu mai poti...( au fugit toti, paote sa te multumesti cu cei virtuali)
Ai vrea sa nu mai ei pungi de medicamente....dar nu poti( pentru ca organismul tau functioneaza cu ajutorul lor)
Ai vrea sa nu mai ai dureri..dar nu poti( pentru ca raman e ca o consecinta la ceea ce ai patit)
Ai vrea sa iti adaptezi casa...dar nu poti( costuri mari pe langa venitul tau)
Ai vrea sa ai o familie a ta...dar nu poti
Ai vrea sa ai pe cineva drag langa tine sa te sprijine..dar nu poti.
Ai vrea poate sa mori...sa se termine tot...dar nu poti
Te ai saturat de intrebarii; da tu nu te mai faci bine? ( pentru ca nu stii ce raspuns sa dai)
Ati auzit de vechea zicala; "Nu poti avea mereu ceea ce-ti doresti"
nu este intotdeauna adevarat. Dar te rogi, te apropii mai mult de Dumnezeu..si astepti. Un mare autor spunea; "Asteptarea este o arta ... daca poti astepta doi ani poti realiza ceva ce nu ai putea realiza astazi oricat de mult ai incerca, indiferent cati bani ai cheltui si ori de cate ori te-ai da cu capul de perete". Exista lucruri pe care nu le poti avea astazi, dar pe care le vei avea in viitor...sau niciodata. Asa ca nu are rost sa innebunesti incetand sa mai traiesti pentru ca te lupti sa obtii ceva acum, lucru pe care il vei obtine mai usor la vremea potrivita.
poate va intrebati ; de ce a ingaduit Dumnezeu asa ceva? Dumnezeu ingaduie anumite lucruri in vietile noastre pentru a ne invata principii importante precum:
dezvoltarea unor abilitati si modalitati de gandire; manifestarea bunatatii si controlul asupra raspunsurilor noastre; pastrarea credintei in vremuri grele.Cand trimiti timpul in camera de asteptare a lui Dumnezeu, El va dezvolta in tine calitati care pur si simplu nu pot fi dezvoltate altfel. Cand a terminat, vei fi mai puternic si mai intelept.
gata ca nu mai imi vine nimic in cap....continui alta data..am pierdut firul...doar atat mai pot spune; Astazi cred ca nimic nu va mai fi cum a fost si ma intreb daca durerea va fi si maine la fel de intensa

AM ASTEPTAT...!

Azi navingand pe net am dat de o poezie, mi a placut mult asa ca o voi posta aici...


Am asteptat!


Te-am strigat cu disperare, cu-nfrigurare şi plângând-
Am auzit o voce blândă şi iubitoare răspunzând.
Te-am rugat să-mi dai lumină, călăuzire înţeleaptă-
Cu nesfârşită bunătate mi-ai spus atât: " AŞTEAPTĂ! "

S-aştept? Cât să aştept? De ce?... Stăteam înfrânt şi rătăcit...
Oare e mâna Ta prea scurtă? Urechea Ta n-a auzit?
... În genunchi, a câta oară Te-am implorat un semn să-mi dai?...
Vreau un răspuns la rugăciune; spune-mi "Mergi!" sau spune-mi "Stai!"
M-ai învăţat să vin la Tine, să cer, să cred şi voi primi.
Ai promis că eşti cu mine şi mă ajuţi oriunde-aş fi...

Dar mă simţeam pierdut şi singur...
Strigam - Tu răspundeai în şoaptă,
Cu dragoste şi cu răbdare: "Copilul Meu iubit, AŞTEAPTĂ! "

Eram dezamăgit şi totul mi se părea cumplit, nedrept,
Priveam spre cer cu neputinţă... Să mai aştept? De ce s-aştept?
... Atunci ai coborât la mine şi m-ai privit în ochi. Plângeai...
Mi-ai spus: "Doreai un semn? O voce?... Atât e tot ce îţi doreai?
Aş fi putut să clatin munţii, să-ntunec soarele pe cer,
Aş fi putut s-aprind văzduhul, să-i înviez pe cei ce pier!
Dacă ţi-aş arăta întruna ce să alegi să-ţi fie bine,
Tu ai avea răspuns la toate... DAR nu M-ai întâlni pe Mine!
Nu ai putea să-simţi iubirea cu care-i înconjor pe sfinţi,
Nu ai putea primi puterea pe care-o dau celor înfrânţi,
N-ai aştepta tăcut o rază s-alunge norii disperării,
Nu ai simţi odihna sfântă venită-n urma încercării...
N-ai şti să umbli prin credinţă, nu M-ai vedea că-s langă tine,
Inima ta cea zbuciumată nu s-ar mai odihni in Mine.
Nu ai cunoaşte revărsarea iubirii Mele pe deplin,
Când Duhul Sfânt îţi umple viaţa cu pace şi cu har divin.

Dacă durerea ta ar ţine numai o clipă, n-ai lupta,
Nu ai cunoaşte biruinţa ce poţi s-o ai prin jertfa Mea.
S-ar împlini visele tale, dar dorul Meu s-ar spulbera:
N-aş mai putea să fac din tine o perlă în comoara Mea...

Deci, fiul Meu, mergi prin furtună gândind la zilele senine,
Ştiind că cel mai mare dar este să Mă-ntâlneşti pe Mine.
Şi chiar de nu găseşti răspuns, şi viaţa-ţi pare prea nedreaptă,
Să-ţi aminteşti că sunt cu tine, chiar şi atunci când spun:
" AŞTEAPTA! "

Am invatat..!

Am invatat ca foarte putini iti sunt prieteni cu adevarat, putini sunt cei care iti vor binele si vor sa iti dea ajutorul lor.

Am invatat ca majoritatea iti ofera prietenia lor pentru a afla ceva, pentru propriul lor interes.

Am invatat ca daca cineva spune ceva, nu inseamna ca lucrul acela il si gandeste.

Am invatat ca totul se intampla cu un scop si Cineva are grija ca toate lucrurile sa se intample dupa un plan.

Am invatat ca in viata daca lucrezi numai pentru tine , uiti de lucrurile vesnice si cu adevarat importante.

Am invatat ca viata e construita din incercari si obstacole si numai Dumnezeu te poate ajuta sa iesi invingator.

Am invatat ca lucrurile bune se intampla mai tarziu, de aceea numai rabdarea te poate ajuta sa le afli.

Am invatat ca Dumnezeu vede totul si aude totul, El e mai presus de tot si de toate.

Am invatat ca nu trebuie sa ma lupt pentru ce e aici, ci pentru ce e Acolo.

Am invatat ca viata e desarta si numai Dumnezeu ii poate da un sens si ma poate ajuta sa vad dincolo de munti.

Am invatat ca rugaciunea are putere daca cred cu adevarat ca ceea ce spun se va implini.

Am invatat ca Cineva se preocupa de mine mai mult decat mama si tata si imi daruieste mai multe decat ei.

Am invatat ca nu conteaza toata bogatia din lumea aceasta daca nu Il ai in inima pe El, altfel totul e desertaciune.

Am invatat ca atunci cand esti sufocat de probleme si necazuri uiti de Dumnezeu si de faptul ca El iti poate da salvare si eliberare.

Am invatat ca Isus e Domn cu adevarat si ca ma iubeste atat de mult chiar daca nu merit.

Pentru o primavara perfecta...!


Oamenii sunt adesea neintelegatori, irationali si egoisti…
Iarta-i, oricum.

Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse…
Fii bun, oricum.
Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati…
Cauta succesul, oricum.

Daca esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela…
Fii cinstit si sincer, oricum.

Ceea ce construiesti in ani altii pot darama intr-o zi…
Construieste, oricum.

Daca gasesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi…
Fii fericit, oricum.

Binele pe care il faci azi, oamenii il vor uita maine…
Fa bine, oricum.

Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de ajuns…
Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu…

N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum.

Nu astepta..!


Nu aştepta un zâmbet ca să te porţi drăguţ...

Nu aştepta să fii iubit pentru a iubi...
Nu aştepta să fii singur pentru a aprecia valoarea unui prieten...
Nu aştepta cea mai bună slujbă pentru a face ceva ,
Nu aştepta să ai multe pentru a împarţi un pic...
Nu aştepta toamna pentru a-i da un sfat prietenului tau...
Nu aştepta durerea pentru a crede în rugăciune...
Nu aştepta să ai timp pentru a-ţi ajuta prietenul...
Nu aştepta ca cineva să fie rănit pentru a-ţi cere scuze...
... nici despărţirea pentru a vă împăca.
Nu aştepta...
Pentru că niciodată nu ştii cât durează

sâmbătă, 6 februarie 2010

Şcoală cu program redus pentru copiii cu nevoi speciale


Respinşi de societate, câţiva zeci de copii cu probleme grave de sănătate învaţă acasă, doar patru ore pe săptămână. Alţii, mai puţin norocoşi, sunt lăsaţi în voia sorţii. Câţiva zeci de copii din marile oraşe din ţară învaţă acasă. Nu pentru că ar avea probleme de adaptare sau dintr-un simplu moft, ci pur şi simplu pentru că nu pot ieşi din casă decât ajutaţi de părinţi, pentru că nu se pot deplasa decât într-un scaun cu rotile. Deşi adesea respinşi de societate, aceşti copii se pot considera norocoşi pentru că au şansa să studieze - e drept, doar română, matematică, puţină istorie şi geografie - patru ore pe săptămână.

Asta, pentru că alţi câţiva mii de puşti cu probleme grave de sănătate sunt lăsaţi de autorităţi în voia sorţii, doar pentru că au avut neşansa să se nască la sat. Singura educaţie pe care o primesc este de la părinţi sau de la puţinii prieteni pe care şi-i fac.

Deşi se confruntă cu un deficit de şcoli speciale şi de cadre didactice pregătite, dar şi cu lipsa manualelor şi a unor programe şcolare revizuite, copiii numiţi de lege „nedeplasabili” mai speră ca „lucrurile să se mişte şi pentru ei, oricât de încet”. Până atunci, doar cei apropiaţi le sunt prieteni de joacă, dascăli, la nevoie, dar şi colegi.

LA ŞCOALA DE ACASĂ

„Am vrut să-l dăm la o grădiniţă normală, dar nu ne-au primit”

Cristi se apleacă peste Abecedar şi apasă cu degetul pe fiecare silabă. Abia a trecut de „ş” şi începe o lecţie nouă şi grea: „â”. Nu are niciun coleg care să-i dea coate sau nicio tablă spre care să-şi fixeze privirea.

În cameră e linişte, iar băiatul nu trebuie decât să asculte vocea blândă a profesoarei lui. Pentru că se bucură de toată atenţia ei. Învaţă acasă şi, probabil, asta l-ar face invidiat de mulţi puşti de vârsta lui. Doar dacă ar fi sănătos.

Învăţăm în familie

Cristi suferă de spină bifidă (o malformaţie congenitală a coloanei vertebrale) şi este imobilizat într-un scaun cu rotile. E un băieţel „vesel şi isteţ, are numai calificative de «bine» şi de «foarte bine», e mult deasupra nivelului unui copil de clasa a II-a dintr-o şcoală specială”, îl descrie încă de la început profesoara Gabriela Vasilescu.

„Cristian Catană” - se prezintă simplu şi băieţelul de 10 ani, bucălat, blonduţ şi cu ochelari. Îţi strânge mâna cu putere şi te întâmpină cu un zâmbet mare de cum intri pe uşă. Îi place să primească vizite, e agitat, dar reuşeşte şi să se concentreze la lecţie, în ciuda privirilor „intrusului”.

Cât timp e „la şcoala de acasă”, scaunul cu rotile se odihneşte în faţa măsuţei din sufragerie... Profesoara încearcă apoi să-l facă pe Cristi să priceapă ce e cu noua „literă cu pălărie de chinez”, iar cel mai potrivit cuvânt pentru asta e „România”.

„Delta Dunării este unde?”, încearcă dascălul să-l ajute în descifrarea cuvântului care începe cu literă mare. „Ro-mâ-ni-a”, vine, pe cinci silabe, răspunsul aşteptat.

„Deşi suntem în clasa a II-a, suntem încă la litere. Aşa este la învăţământul special, lucrurile se întâmplă mai lent. Nu ne grăbim, nu ne ajută graba. În plus, eu vin doar de două ori pe săptămână şi lucrăm doar câte două ore. Dacă nu ar lucra şi părinţii cu el, ar fi foarte greu. Aşa că lucrăm ca o echipă, cu toată familia”, explică Gabriela Vasilescu, într-o pauză scurtă.

În timp ce învaţă literele - dascălul care este de formaţie logoped -, încearcă să îndrepte şi defectul de vorbire al băieţelului. Lecţia continuă. „Drapelul ce e?”, continuă profesoara. „O perdea?”, răspunde nesigur băieţelul. Decid împreună că răspunsul nu e departe de adevăr şi mai clarifică un lucru: „ă e a cu pălărie de cowboy şi â e tot un a, dar cu pălărie de chinez”.

O oră se scurge repede, cu repetiţii infinite, silabisiri şi ceva chicoteli, ca învăţarea să fie mai plăcută. Mirela Catană, mama lui Cristi, mai intră din când în când în camera de studiu. Nu ca să supravegheze ora, ci ca să se dumirească despre ce e vorba în lecţie, pentru că nu doar Cristi primeşte teme.

Femeia, care-şi petrece toată ziua având grijă de fiul ei, are de îndeplinit şi ea câteva sarcini „educative”. „După-amiază, facem ce ne dă doamna. Ore face doar lunea şi joia. Marţi, miercuri şi vineri fac doar eu cu el exerciţii, repetăm îm preună”, povesteşte mama.


"Am vrut să-l dăm şi noi la o grădiniţă normală, dar nu ne-a primit nimeni (...) când a venit vorba de şcoală, nu am putut..."
Ionel Catană, tatăl lui Cristian

Calificativul pentru şcoala de acasă: nesatisfăcător

Deşi pentru multe femei ceea ce face ea ar părea „floare la ureche”, Mirela Catană are o slujbă mai mult decât dificilă: îl urmăreşte pe Cristi la orice pas, îl înveseleşte, îi este profesoară şi asistent medical, iar dacă îl vede că „devine serios”, găseşte o vorbă să-l înveselească.

„A vorbit abia la patru ani şi jumătate, deci o luăm uşurel. În timpul liber, îi place să deseneze, ascultă muzică, se uită la desene, face gimnastică”, povesteşte tânăra mămică. „Nu prea sunt centre de recuperare, iar la cel la care mergem noi ca să facă mişcare, la Panduri, sunt şi bătrâni alături de copii. Nu e foarte bine. În plus, am vrut să-l dăm şi noi la o grădiniţă normală, dar nu ne-a primit nimeni. Apoi, când a venit vorba de a-l da la o şcoală, nu am putut în primul rând din cauza problemelor medicale şi, în al doilea rând, ar fi rămas mult în urmă. În plus, am vrut să evităm un conflict cu ceilalţi părinţi, în cazul în care s-ar fi aflat că primeşte mai multă atenţie”, intervine tatăl lui Cristi, Ionel.

Pe părinţii băieţelului îi mai apasă ceva. „Ar trebui să poată primi lecţii mai multe ore pe săptămână. Ce să facă doar cu patru ore de predat?”, îşi spune oful tatăl, care trage însă nădejde că, deşi „cu program redus”, şcoala „de acasă” îl va ajuta şi pe fiul său să devină independent.

În plus, are deja exemplul altor tineri cu handicap care au reuşit să se şi angajeze, în final. Concluzia vine tot din partea profesoarei, care, deşi e conştientă că l-ar putea ajuta mai mult pe Cristi, spune că nu are ce face.

„În luna decembrie, când a fost problema concediului fără plată la cadrele didactice, am făcut doar şase ore. Vă puteţi da seama că am rămas în urmă”, completează, cu părere de rău, profesoara care, pe lângă faptul că este dascăl la Şcoala specială nr. 3, îşi face timp şi pentru el, de aproape doi ani.


"Chiar dacă suntem în clasa a II-a, suntem încă la litere. (...) În plus, dacă nu ar lucra şi părinţii cu el, ar fi foarte greu."
Gabriela Vasilescu, profesor

LA CASE MAI MARI

De la grădiniţă la doctorat, acasă

Deşi autorităţile române se laudă cu faptul că le permit copiilor cu probleme să studieze acasă, în alte state învăţământul la domiciliu poate fi o opţiune şi pentru micuţii care nu au probleme de sănătate.

Astfel, în SUA, aproape 3% dintre copiii cu vârsta de şcolarizare, adică aproximativ 1,5 milioane de elevi, învaţă acasă. În plus, statisticile arată că, în ultimii zece ani, tot mai mulţi copii de peste Ocean au apelat la acest serviciu (cu aproape 74% mai mulţi decât în 1999).

De la grădiniţă până la doctorat, cetăţenii americani pot sta acasă şi pot învăţa pe cont propriu. Mulţi aleg să nu meargă la şcoală din motive ce ţin de religie. Alţii consideră însă că şcolarizarea la domiciliu este de mai bună calitate.


4 ore pe săptămână
îi poate preda un profesor unui copil defavorizat

PROIECT „TÂNĂR”

Clase pentru copiii cu probleme şi în spitale

Pe lângă şcolarizarea la domiciliu - un proiect care împlineşte abia şase ani -, autorităţile au înfiinţat, în incinta câtorva spitale, clase pentru copiii cu probleme de sănătate. Spre exemplu, la „Matei Balş” şi „Victor Babeş”, din Capitală, au fost organizate „grupe de studiu” pentru micuţii infectaţi cu virusul HIV.

În principiu, elevii din ciclul primar studiază doar matematică, română şi noţiuni de ştiinţe, iar cei de la gimnaziu au în plus ore de istorie, geografie şi limbă modernă.

Numărul disciplinelor de studiu e stabilit însă şi în funcţie de starea de sănătate a şcolarului. Din păcate, indiferent de numărul de materii, cel al orelor predate săptămânal este acelaşi: patru. În consecinţă, unele obiecte de studiu trebuie alternate, susţin dascălii.

Studiile, posibile doar pe bază de certificat

În anul şcolar 2009-2010, doar 92 de copii din Capitală primesc lecţii acasă: 76 locuiesc în apropierea unor şcoli speciale, iar 16 aparţin, după domiciliu, de şcoli normale.

De aceşti copii se ocupă însă doar 78 de profesori, unii - încadraţi cu normă întreagă, alţii plătiţi cu ora. Toţi primesc însă un spor de 15% pentru ajutorul suplimentar dat copiilor defavorizaţi, care însă, pentru a avea acces la studiu, nu sunt feriţi de birocraţie.

La nivelul întregii ţări, ministerul educaţiei numără doar câteva sute de elevi care merg la „şcoala de acasă”. Fiecare inspectorat în parte stabileşte însă cifra de şcolarizare pentru copiii nedeplasabili.

„Toţi elevii care sunt şcolarizaţi la domiciliu sunt orientaţi şcolar de către Comisiile pentru Protecţia Copilului, care funcţionează pe lângă consiliile judeţene sau consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Acestea emit un Certificat de Orientare şcolar-profesională. Fără acest certificat nimeni nu poate fi şcolarizat la domiciliu”, explică Adrian Cozma, coordonatorul învăţământului special din cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Programe după caz

Deşi mare parte dintre aceşti copii studiază acasă aceleaşi obiecte ca şi elevii unei şcolile speciale, există şi excepţii. „Pe lângă programele a pr obate de minister, unii dintre aceşti copii beneficiază şi de Planuri de intervenţie personalizate, alcătuite de profesorii psihopedagogi şi aprobate de mine”, explică Cozma.

Unul dintre cei convinşi că autorităţile mai au multe de făcut pentru copiii cu dizabilităţi este şi Valentina Arnăuţoiu - profesor la Şcoala specială nr. 3 din Capitală. Şi ea predă de patru ani la domiciliul unui copil pe care boala l-a izolat de societate. Elevul ei are 14 ani şi este abia în clasa a VI-a.

„Băieţelul are glicocenoză la ficat şi se află pe lista de aşteptare pentru transplant de multă vreme. Din cauza diagnosticului, nu face faţă programei clasei a VI-a. La română este la nivelul clasei a II-a, iar la matematică, la nivelul clasei a V-a”, spune profesoara.

Băiatul e de etnie romă, mama lui este analfabetă, iar tatăl are zece clase. Amândoi se străduiesc însă foarte mult să-l ajute pe copil să facă şi acele puţine ore pe care le are în orar.

Dacă ar fi să semnaleze o problemă a învăţământului special, profesoara ar spune multe despre manualele şi materialele didactice. „Lipim manualele, avem mare grijă de ele pentru că nu s-au mai tipărit de multă vreme. Noi trebuie să facem singuri fişe de lucru, de evaluare”, explică Arnăuţoiu.


"O problemă a învăţământului special sunt manualele, pe care le lipim, avem mare grijă de ele pentru că nu s-au mai tipărit de multă vreme. Noi trebuie să ne facem singuri fişe de lucru, de evaluare."
Valentina Arnăuţoiu, profesor la Şcoala specială nr. 3, Bucureşti
Sursa Net- www.evz.ro Andreea Archip
Sâmbătă, 06 Februarie 2010

Oamenii care ascultă trecerile de pietoni



Ca să traversezi strada nu trebuie decât să aştepţi să se facă verde şi, în zona marcată, să porneşti la drum. Nu e nicio filosofie, atâta timp cât urmezi aceşti paşi.

Pentru Costel Andronic însă, trecutul străzii este un act de curaj: nu se poate ghida nici după culoarea verde, nici după zebră. EVZ continuă astfel campania prin care vrea să atragă atenţia asupra obstacolelor, de multe ori imposibil de depăşit, pe care le întâmpină zilnic persoanele cu dizabilităţi într-o Românie europeană.

Costel s-a aflat, în această după-amiază, pe platoul emisiunii "Evenimentele Zilei", de la B1TV, unde a prezintat experienţa sa despre ce înseamnă să ai un handicap în societatea românească.

Nevăzătorii care ies pe stradă fără însoţitor trebuie să se înarmeze cu mult curaj, să se ghideze după zgomotul maşinilor şi să înveţe să ignore înjurăturile şoferilor. Costel merge după ce vâjâitul maşinilor încetează şi simte că în jurul lui lumea se pune în mişcare, uneori îmbrâncindu-l.

Costel Andronic este nevăzător şi unul dintre cei mai descurcăreţi în nebunia oraşului. Şi-a depăşit limitele şi uneori trece chiar prin locurile nepermise fără să aibă un însoţitor, merge cu autobuzul, uneori şi cu metroul.

Dar cei asemenea lui Costel Andronic sunt foarte puţini. Asta pentru că în Capitală numeri pe degete semafoarele cu semnal acustic, trecerile de pietoni nu sunt marcate corespunzător, în staţii nu sunt anunţate liniile de autobuz, iar în metrou faptul că nu există semnale sonore care să anunţe venirea trenurilor îi derutează pe nevăzători.

Costel Andronic nu se lasă însă doborât nici de ţipetele şoferilor din trafic, nici de lentoarea cu care autorităţile se ocupă de problemele lui. Cel mai mare duşman al său rămâne oboseala, care nu-l lasă să se concentreze atunci când are de făcut un drum.

Au fost situaţii în care tânărul a aşteptat în zadar să-i spună cineva numărul autobuzului
Foto: Vlad Stănescu


INCIDENTE

„Mi-a agăţat bastonul şi după aia m-a înjurat”

Bucureşteanul Costel Andronic vede lucruri pe care ceilalţi n-ar putea să le zărească niciodată. Vede cu urechile, cu mâinile şi cu picioarele. Asta îl ajută să fie independent. Are 32 de ani, lucrează ca tipograf Braille şi este nevăzător din naştere. Nu poartă ochelari fumurii care să-i ascundă ca pe o ruşine deficienţa, dar ochii îi stau mereu închişi.

Se descurcă în trafic. Nu pentru că semafoarele ar avea semnal acus tic sau pentru că în autobuz s-ar anunţa mereu staţiile, ci pentru că a exersat, cu încrâncenare. Totul, pentru a-şi câştiga libertatea.

În aşteptarea unui răspuns

Staţia autobuzului 104 de la Piaţa Unirii se umple de oameni care ţâşnesc simultan pe toate uşile, ca la o întrecere de atletism. După ce scapă de învălmăşeală, Costel se opreşte. Îţi recunoaşte imediat vocea şi te întâmpină cu un zâmbet, te apucă firesc de braţ şi te urmează. Nu e înalt, şi, dacă i-ai pune un rucsac în spate, l-ai putea lua drept un licean.

„La zece paşi fac la dreapta şi ştiu că e zebra. Îmi dau seama şi după trotuar, e mai aderent. Îmi scot bastonul, aici e o bordură şi aştept”, spune tânărul, lovind cu bastonul betonul care-l desparte de şosea. „Aici există semnal acustic. Unde nu e, îmi dau seama după vâjâitul maşinilor. Uneori risc şi trec prin locuri nepermise, asta e”, se amuză Costel.

Se face verde. Un sunet aproape imperceptibil îl determină pe Costel să pornească cu încredere pe zebră, făcând slalom printre oameni. Merge repede şi, cu mişcări iuţi, cercetează obstacolele cu bastonul. Ajunge pe partea cealaltă şi se opreşte. „Am avut şi multe incidente. Odată, un şofer mi-a agăţat bastonul şi dup-aia tot el m-a înjurat”, povesteşte tânărul.

Le-ar sugera celor de la primărie să facă ceva cu privire la transportul în comun. „Nu sunt anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi. La fel şi în staţie, că nu ştii ce autobuz vine şi nu-ţi spune lumea”, explică tânărul.

La metrou e şi mai greu

Adevărata provocare este însă la metrou, unde nimeni nu anunţă venirea trenului. „E foarte greu, mai ales că sunt două linii şi de obicei asta creează confuzie. În special dacă nu-ţi spune nimeni şi e şi foarte gălăgie. Am avut o cunoştinţă care, prin ’90, nu a fost ghidată cum trebuie şi a căzut în faţa metroului”, povesteşte tragedia Costel. Lui însă nu-i e frică. Ştie că se poate mai bine.

Mulţi ca el preferă să nu iasă din casă. Lui Costel îi e frică doar de oboseală. „Dacă sunt obosit, nu mă pot concentra deloc”, mai spune tânărul.

Vine autobuzul 104. Costel se poziţionează strategic în mijlocul staţiei şi, cu toate că maşina merge câţiva metri mai în faţă, se îndreaptă, ajutat de baston, spre uşă. După ce şi-a făcut loc printre călători, se prinde de o bară şi aşteaptă ca uşile să se închidă în faţa sa.

Ceea ce pentru mulţi e automatism, pentru cei care se lasă ghidaţi doar de baston e un act de eroism. Şi pentru că se încăpăţânează să iasă singur, zi de zi, în acest oraş nebun, Costel Andronic e un erou.


"Nu-s anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi mereu. La fel e şi în staţie, nu ştii ce autobuz vine. Mi s-a întâmplat să rămân în staţie, aşteptând să-mi zică cineva ceva."
Costel Andronic, nevăzător

90.000 de nevăzători
trăiesc în România. Dintre ei, doar 2.000 au reuşit să se angajeze
Sâmbătă, 06 Februarie 2010
Sursa; Net www.evz.ro Andreea Archip

miercuri, 3 februarie 2010

Când un drum cu metroul este o misiune imposibilă

Un om în scaun cu rotile nu poate ajunge singur la peron. Acolo unde există, lifturile, rampele sau celelalte „facilităţi” din subteranul bucureştean sunt nefuncţionale.

Marian vrea să se descurce de unul singur prin jungla marelui oraş. Ar trebui să fie un drept, nu o dorinţă. Însă pentru un om ca el, nevoit să folosească un cărucior cu rotile, o plimbare cu metroul sau cu autobuzul rămâne un vis. Deşi în câteva staţii de metrou există lift şi rampe pentru cei cu dizabilităţi fizice, iar multe autobuze au trapă specială şi loc în maşină pentru ei, o mare parte dintre aceste sisteme nu merg, iar altele nu sunt puse în funcţiune.

Reporterii EVZ l-au însoţit pe Marian Soglu, în vârstă de 34 de ani, cu handicap locomotor, la o plimbare cu metroul. Punctul de plecare a fost staţia Gara de Nord, dotată cu un lift care ar trebui să ajute persoanele cu dizabilităţi să ajungă pe peron pentru a se urca în tren. Liftul se dovedeşte a fi însă un simplu element de decor.

De azi, „Evenimentul zilei” demarează o campanie prin care vrea să atragă atenţia asupra obstacolelor, de multe ori imposibil de depăşit, pe care le întâmpină zilnic persoanele cu dizabilităţi într-o Românie europeană. Sunt poveşti despre nepăsarea autorităţilor.

Lift montat acum cinci ani, stricat tot de atunci

Încercăm să chemăm liftul. O primă probă de răbdare: după zeci de apăsări pe buton, liftul ajunge - într-un final - sus, iar uşile se deschid. În ciuda mirosului puternic de toaletă, intrăm totuşi şi încercăm să coborâm spre peron. După alte cinci minute de apăsat butonul de coborâre, renunţăm. Ne „convinge” şi mirosul din ca bină.

Afară, taximetriştii ne conf irmă ceea ce tocmai aflaserăm: liftul este veşnic blocat. Mai precis, momentele în care funcţionează pot fi considerate evenimente: în cei cinci ani de când este montat a mers de maximum 20 de ori. „L-au repus în funcţiune acum o lună, dar tot se blochează. Mergeţi la mecanicii de la metrou şi che maţi-i”, ne îndeamnă un taximetrist. Ceea ce am şi făcut.

Pentru început, tactica mecanicului e paşnică, se aseamănă cu a noastră: apasă de vreo 10 ori pe butonul liftului. Urmează partea „brutală” - lovituri cu palma şi cu pumnul în butoane. Într-un final, uşile dau semne că se deschid. Ne grăbim să intrăm, pentru că nu au senzori şi te pot prinde în orice clipă între ele. După alte câteva încercări, porneşte. Peronul nu-i însă atât de aproape.

„Unde vă credeţi? În Elveţia?!”

Liftul ne duce până la primul nivel al metroului, însă până pe peron mai sunt vreo patru rânduri de scări greu de „învins”. Căutăm alternative. Marian ar avea la dispoziţie o platformă de coborâre, dar - după cum aflăm - cu butoane la fel de „neascultătoare”. După mai multe încercări, un angajat Metrorex ne asigură că butonul sună undeva, iar un însoţitor va veni şi îl va ajuta pe Marian să co boare. Aştep tăm 15 minute, dar nu vine nimeni.

Într-un final, un alt angajat soseşte cu o nouă informaţie: platforma nu funcţionează. „Ei, ce vreţi? Unde vă credeţi? În Elveţia?! Butoanele au fost stricate de copiii străzii care se joacă la ele”, adaugă angajatul Metrorex. Resemnaţi, ne întoarcem la lift ca să urcăm înapoi în faţa Gării de Nord. E din nou blocat. După o altă rundă de pumni şi palme, începem să urcăm. Ieşim la timp, „păcălind” uşile pe cale să se în chidă.

O rampă, ca să fie

Persoanele cu handicap care vor să ajungă la trenurile din gară - nu şi să urce în ele, pentru că n-au cum -, trebuie să traverseze un trotuar plin de gropi. Dacă reuşesc să treacă de această probă, au la dispoziţie o rampă de beton.

Marian ajunge singur până la ju mătatea trotuarului, unde rămâne blocat într-o groapă. Ajutat de noi, reuşeşte într-un final să ajun gă în dreptul rampei de beton. Bărbatul urcă cu greu până la jumătatea acesteia, după care are din nou ne voie de ajutor. Motivul: „Este prost construită, iar înclinarea este prea mare”, ne explică el. Vorbeşte din postura unui om care luptă des cu asemenea construcţii de mântuială. La urma urmei, nu suntem în Elveţia.

EXPLICAŢIE

„Nici oamenii nu ştiu să umble cu liftul...”

Chiar dacă ar reuşi să coboare la metrou cu liftul montat în staţia Gara de Nord, o persoană cu dizabilităţi fizice ar rămâne blocată în subteran. Motivul: n-ar avea lift care să-l urce la suprafaţă decât la staţiile Nicolae Grigorescu, 1 Decembrie 1918, Nicolae Teclu, Anghel Saligny, Basarab şi 1 Mai. Sistemele sunt montate, însă nu toate funcţionează. Nu prea sunt soluţii pentru Marian şi pentru cei ca el, recunoaşte Iulian Pană, electromecanic în cadrul Metrorex.

EVZ: Când a fost repus în funcţiune liftul?
Iulian Pană: Liftul merge de aproximativ o lună de zile. A fost defect pentru o perioadă mai lungă de timp, pentru că au fost câteva piese defecte, care s-au achiziţionat mai greu. Contractul cu firma care se ocupa cu reviziile a fost reziliat. A trebuit să angajăm o altă firmă, o societate de la noi din metrou, pentru că am înţeles că se plăteau o grămadă de bani pentru reviziile pe care le făceau, iar liftul mai mult stătea decât mergea. Sperăm că de acum încolo va funcţiona mai bine, faţă de cum a mers până acum.

Am văzut că se blochează uşile, iar liftul nu porneşte. De ce?
Se blochează. În interiorul cabinei este un buton de alarmare. În caz că se întâmplă ceva, el poate fi apăsat şi sună la noi în birou.

De ce se blochează?
Copiii străzii sunt de vină, se joacă tot timpul şi-l strică. Nici oamenii nu ştiu să umble cu liftul...
Pe ce magistrale poate circula şi în ce staţii poate ieşi la suprafaţă un om în scaun cu rotile?
Poate circula pe Magistrala 4 (Gara de Nord-1 Mai). Poate coborî la Gara de Nord, unde există lift, însă dacă coboară la Basarab nu poate ieşi la suprafaţă, pentru că nu există lifturi sau rampe. Nu poate traversa de pe un peron pe altul sau de pe o magistrală pe alta, pentru că nu există decât scări de beton şi rulante. La staţia Grigorescu este lift, acolo poate ieşi la suprafaţă. Poate schimba trenul la staţia Basarab, spre Dristor, Obor şi Piaţa Unirii. Totuşi, în staţia în care va coborî, îi va fi foarte greu să urce la suprafaţă.

BLOCAJ GENERAL

Marian nu a circulat niciodată cu metroul sau cu tramvaiul

La cei 34 de ani ai săi, Marian Sogul n-a mers niciodată cu metroul sau cu tramvaiul, deşi e bucureştean get-beget. Este în clasa a V-a, şi nu pentru că nu i-a fost dragă cartea, ci pentru că n-a avut cum să ajungă la şcoală. Dacă nu-ţi poţi folosi picioarele, uşile viitorului ţi se închid în nas, una după alta.

Totul a început de la un vaccin banal, făcut la vârsta de trei luni. A rămas de atunci cu sechele. „Părinţii mei au aflat că nu voi putea merge niciodată din cauză că vaccinul nu mi-a fost făcut cum trebuie. Au încercat să dea în judecată medicul, care i-a ameninţat, la acea vreme, că dacă nu îşi văd de treabă nu-i va mai băga nimeni în seamă când se duc în spital cu mine. Erau alte vremuri, aşa că au renunţat”, povesteşte Marian.

„Când trebuia să încep clasa I, nu erau autobuze cu trapă specială pentru oameni cu dizabilităţi, iar acum, când sunt şoferii, nu le coboară. Ce să fac? Dacă mă duceam, riscam să rămân blocat pe undeva”, explică bărbatul. După ani, acesta învaţă la Şcoala Generală nr. 148 din sectorul 5, dar nu poate ajunge la toate cursurile. N-are cum. „Învăţ acasă, cu o nepoată, mi-am cumpărat manualele pe care le studiez. Mă rog de prieteni să mă ducă la şcoală cu maşina”, arată el.

Şi-a găsit şi un loc de muncă, cu ajutorul internetui, însă nici acolo nu poate ajunge. „La serviciu trebuie să ajungi la timp. Eu nu ştiu dacă ajung la serviciu în fiecare zi, tot din cauza transportului...”.

Marian a fost la primul concert din viaţa lui acum trei ani, la 31 de ani. Joacă totuşi baschet, merge la iarbă verde, când îl poate lua vreo maşină. Merge şi la meciurile de fotbal organizate pe stadionul din localitatea ilfoveană Chiajna, acolo unde lo cuieşte acum, împreună cu tatăl lui.

PIEDICI BIROCRATICE

Lifturi la metrou, la sfârşitul lui 2012

Termenul-limită până la care România trebuie să ia măsuri pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la metrou este ultima zi a acestui an. Însă toate staţiile vor fi dotate cu lifturi abia peste trei ani, explică reprezentanţii Metrorex. Motivul: licitaţiile pentru desemnarea firmelor care se vor ocupa de montarea sistemelor speciale au fost blocate de mai multe ori, iar proiectul s-a schimbat de la un an la altul.

•Dacă acum doi ani Metrorex voia să monteze platforme mobile, în 2009 conducerea a hotărât să schimbe proiectul: în locul platformelor, s-a decis montarea a 83 de lifturi.


•În luna septembrie a anului trecut s-a organizat şi o licitaţie, anulată însă din cauza faptului că una dintre firmele participante nu prezentase documentele necesare.


•În urmă cu o lună, procedura a fost reluată, iar la această oră ofertele depuse de firme sunt analizate, potrivit directorului general al Metrorex, Gheorghe Udrişte.


•În cazul în care câştigătorul respectivului contract va fi stabilit peste o lună, toate staţiile de metrou ar putea avea lifturi la sfârşitul lui 2012, spune Gheorghe Udrişte. Montarea lifturilor face parte dintr-un proiect mai amplu, care prevede şi înlocuirea unui număr de 79 de scări rulante din totalul celor aproape 100 existente la ora actuală. Finalizarea acestei „operaţiuni” - aflată în derulare în acest moment - va costa Metrorex 84 de milioane de lei.
www.evz.ro/articole/detalii-articol/885279/quotUnde-va-credeti-In-Elvetiaquot--VIDEO



Sursa; http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/885279/Cand-un-drum-cu-metroul-este-o-misiune-imposibila/

Cum şi-au învins handicapul persoanele cu dizabilităţi

„Evenimentul zilei” vă prezintă, începând de mâine, o campanie având în centru câteva persoane cu dizabilităţi care, în ciuda mentalităţii oamenilor, dar şi a lipsei de sprijin din partea autorităţilor, au reuşit să-şi câştige independenţa.


Prejudecăţile celor din jur, lipsa de informaţie şi discriminarea în instituţiile publice reprezintă, de fapt, handicapul pe care trebuie să îl învingă în fiecare zi. Şi reuşesc. Vom prezenta problemele cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, din momentul în care ies pe uşă. Cazurile pot funcţiona drept exemple pentru alţi oameni aflaţi în situaţii asemănătoare, care nu au încredere în sine.

De asemenea, dorim să tragem un semnal de alarmă în privinţa aberaţiilor din lege care le creează şi mai multe probleme.

Fiecare persoană prezentată în campanie a reuşit să găsească o cale de supravieţuire, pe care a transformat-o apoi într-o reţetă personală de succes.

Iulian Crăciun, un tânăr în scaun cu rotile, a ajuns IT manager la o companie de top, Vasile Stoica s-a ridicat de la statutul de „târâtor” la cel de campion şi a făcut înconjurul lumii în fotoliu rulant, Constantin Trifu şi-a urmat visul şi a devenit specialist în SEO şi webdesign, în ciuda picioarelor care nu-l ajută. Mihaela Mihăescu a învăţat să fie independentă şi să vorbească şi a fondat o organizaţie pentru cei ca ea, cu dorinţa de a-i scoate din casă şi de a le stimula calităţile, iar Gabi Stroe, deşi s-a născut cu retard psihic, şi-a câştigat independenţa şi a reuşit să îşi găsească un loc de muncă unde se simte bine.

Toate acestea au devenit posibile cu sprijinul unor fundaţii, printre care Motivation, care îi ajută pe oamenii cu dizabilităţi să se integreze pe piaţa muncii. Asta pentru că legile încă le sunt ostile şi de multe ori de aici pleacă impedimentele.

Din cauza aberaţiilor din lege şi a lipsei de control a celor care realizează încadrarea/reîncadrarea în gradul de handicap, multe persoane cu dizabilităţi sunt nevoite să se deplaseze anual la comisia de expertiză medicală.
Legea a reglementat, totuşi, accesul în spaţiile publice, dar autorităţile nu şi-au făcut treaba suficient. Veţi mai citi în „Evenimentul zilei” cât de complicat este pentru o persoană în scaun rulant să ia metroul sau să pătrundă în anumite instituţii publice şi cum se poate descurca un nevăzător în haosul din Bucureşti.

Eu învăţ să-mi depăşesc condiţia.

Noi învăţăm să comunicăm.

Tu învaţă să mă accepţi!
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/885169/Cum-si-au-invins-handicapul-persoanele-cu-dizabilitati/
Sursa;
http://www.youtube.com/watch?v=H8ZuKF3dxCY

marți, 2 februarie 2010

O noua forma de discriminare; ; imobilizat la domiciliu


M-am intrebat intotdeauna de ce in Romania vezi atat de putine persoane in scaun rulant pe strada. Eu cred ca modul in care o societate trateaza persoanele defavorizate indica gradul ei de civilizatie.
Acest lucru, tradus in bani, se masoara usor in alocarile bugetare. In Romania, se aloca cei mai putini bani din Europa pentru sistemul de asigurari de sanatate iar finantarea echipamentelor de mobilitate este Cenusareasa sistemului.

Astfel Casa de asigurari finanteaza un scaun rulant doar pentru una din trei persoane care ar avea nevoie de astfel de echipamente. 2/3 dintre persoanele cu probleme motorii trebuie sa isi faca singure rost de astfel de echipamente sau isi petrec viata in pat.

Poate n-ar fi o problema atat de mare, daca persoanele cu dizabilitati motorii nu ar avea inca un dezavantaj. In marea majoritate a cazurilor, veniturile lor reprezinta doar 40% din media nationala (cam 800 de ron) iar costurile implicate de dizabilitate (medicamente etc.) le pot consuma chiar si jumatate din venituri. Cum sa economisesti bani pentru scaun rulant cand veniturile abia ajung pentru supravietuire?

Astfel nu accidentul, boala congenitala sau cea dobandita te condamna la izolare ci modul in care sistemul de asigurari de sanatate te “asigura”. Ce integrare sociala, ce participare la viata publica, ce intrare in piata muncii? Astea deja devin mofturi cosmopolite, atunci cand oamenii nu pot nici macar sa iasa din casa.

“Fericitii” care obtin totusi subventia de la sistemul public, trebuie sa astepte luni bune pana ce listele de asteptare ajung la numele lor, iar cand acest lucru se intampla primesc (pot alege) un echipament de proasta calitate, neadaptat la nevoi si care de obicei se strica dupa 2-3 ani. Subventia o mai pot cere din nou abia peste 5 ani. Pana atunci trebuie sa se descurce singuri. Din nou.

Solutiile sunt simple dar presupun ca protectia persoanelor cu dizabilitati sa nu fie doar obiectiv strategic pe hartie ci sa fie alocate si sumele necesare. Orice alt demers de integrare pe piata muncii (foarte la moda prin programele europene), acces la educatie etc. etc. va fi un esec lamentabil daca premiza de baza – sa poti iesi din casa – nu este indeplinita.

Sursa; Net- Suzana Dobre